Alexandru Buleandră Din Fondul documentar al Bibliotecii Municipale “Constantin Ţoiu” Negru şi amar

Originalul textului “1453: legătura ruptă” a fost donat Bibliotecii de domnul Constantin Ţoiu în primele zile ale lui 2012. Ca în fiecare an, îl vizitasem între Crăciun şi Anul Nou, şi Domnia Sa m-a întâmpinat cu o prezenţă de sărbătoare de bun augur. Chipul îi strălucea, cred, de bucuria revederii noastre, în uşa liftului de la etajul şapte al blocului din Bucureşti de pe bulevardul Elisabeta colţ cu Victoriei, unde este “casa mea”. Are o vârstă pe care agerimea minţii şi trupul vioi nu o trădează. Nu s-a lăsat de scris, deşi rubrica permanentă de la “România literară” a suspendat-o din vara trecută “până o vrea Domnul”. Şi Domnul se pare că este generos cu viaţa patronului nostru spiritual, dovadă fiind şi noua ediţie a “Galeriei cu viţă sălbatică” – “un roman cum puţine sunt în literatura română” -, apărută în toamnă într-o colecţie prestigioasă şi de mare tiraj – “Biblioteca pentru toţi” a “Jurnalului Naţional”.

Înainte de a-l vizita, i-am telefonat ca să prospectez terenul, să văd ce mai face, cum se simte, şi l-am întrebat ce să-i aduc. Ţine un regim strict, şi în alte dăţi, când m-am dus şi eu, ca omul, încărcat cu “toate ale praznicului”, cum bine spune cumnatul Costel, pregătite de Lili, soţia mea, cărate prin autobuze şi troleibuze, a trebuit să le împărţim vecinilor care ne priveau nedumeriţi şi îndestulaţi. În afară de două sticle de trei sferturi de vin “ fetească albă, sec.” Învăţasem, deci, lecţia şi, când mi-a răspuns, “Nimic, decât…”, mă aşteptam să aud în telefon reţeta ştiută de ani de zile. Surpriză, însă! M-a rugat să-i aduc un vin… Eu, care mă tratez de tensiune, numai când mă gândesc la acel soi, îmi vîjie urechile şi, vorba cumnatului meu, fost senator, actualmente avocat şi pensionar neastâmpărat, Costel, “îmi fâsâie creierii”. “Negru şi amar”! M-a salvat domnul Nica, vecinul meu cu magazin din Centru Vechi, care mi-a recomandat vinul de Recaş împreună cu sfaturi pline de grijă. În ce să-l pun, că era vărsat ? Tot de la el am luat două sticle de câte un litru jumătate de apă plată cu o formă mai interesantă, m-am dus acasă, le-am trecut în plata mea, de “Izvorul Muntelui”, am rugat-o pe Lili să radă etichetele, şi aşa m-am pregătit pentru vizită.

I-am telefonat din nou domnului Ţoiu, spunându-i că voi veni peste două zile, “marţi, pe la zece jumătate.” Era seara, în jur de şase treizeci, noapte deja, pripită, de decembrie, soţia se uita pe televizor la mondenităţi, iar eu telefonam din biroul alăturat. Uşa era, ca întotdeauna, între noi, deschisă. “E foarte bine, Sandu!”, mi-a confirmat ora sosirii vocea puţin tremurată a marelui scriitor. Şi, pe când eu îmi făceam în minte traseul şi orarul acelei zile, vine şi atenţionarea cod roşu: “Să fie negru şi amar, altfel e nenorocire!” Nu mai ştiu cum am încheiat convorbirea, râdeam doar din tot sufletul ca în faţa unei minunăţii. Şi i-am spus soţiei ca o explicaţie la izbucnirea mea vulcanică: “Domnul Ţoiu a scris capodopere literare şi este el însuşi o capodoperă!” Ca doi bătrâni în devenire, am discutat mult pe această temă, cum la o vârstă aşa de înaintată să ai o libertate a spiritului nealterată şi un simţ al umorului copleşitor. Acum, când scriu, mă gândesc, totuşi, că avertismentul avea şi un temei real: vinul era luat ca medicament pentru circulaţia sângelui – de aceea trebuia să fie negru -, iar amarul se potrivea cu diabetul dânsului.

…Şi a fost întâlnirea dintre Crăciun şi Anul Nou, şi a trecut şi Anul Nou, şi iată-mă din nou în casa domnului Ţoiu, stând în fotoliul de lângă geam, cu ceaiul lângă mine. Dânsul se aşezase, ca întotdeauna, pe fotoliul mare de lângă uşa biroului, ca să mă poată privi în lumina ferestrei dinspre bulevardul Elisabeta. Am discutat la început despre Liviu Ciulei, marele regizor de curând dispărut, despre care, mi s-a părut, dânsul nu scrisese cu simpatie în memorii. Erau de aceeaşi vârstă, mi-a explicat, şi avuseseră, nu-şi mai aduce bine aminte, un diferend legat, se pare, de un rol… Fusese, fără discuţie, un mare artist. Eu, care am un cult pentru teatrul “Bulandra”, am adus argumente din amintirile mele de spectator… Mai apoi am vorbit despre Ştefan Bănulescu, relatându-i despre ce ne spusese o colegă bibliotecară din comuna lui natală, că nu era apropiat de oamenii locului. “Aşa a fost şi cu mine la început, parcă abia mă vedea. După “Galeria”, însă, am devenit prieteni.”

Textul cu “1453…” era pregătit pe birou. L-am citit şi am vorbit despre diferendul la ordinea zilei dintre Turcia şi Franţa, iscat de o lege adoptată în Parlamentul francez în legătură cu genocidul armenilor săvârşit de turci în primul război mondial. Răspunsul premierului turc mi s-a părut, i-am spus domnului Ţoiu, că reverberează istoria imperială a Turciei, care, probabil, nu se poate uita: ameninţările verbale la adresa Franţei m-au dus cu gândul, pentru o clipă, la asediul Vienei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *