POVESTE  (fără seamăn de) TRISTĂ…tot din URZICENI… 

Viața nu este făcută numai de povești (frumoase, extraordinar de frumoase, neasemuit de frumoase, nespus de frumoase, fără seamăn de frumoase, etc ) – cum cititorii se obișnuiseră din serialul care este gata să împlinească aproape un an. Câți dintre urziceneni (și nu numai) ies din oraș, mai ales cu mașina, prin intersecția cu șoseaua Ploiești, spre București, spre Buzău, fără să bage de seamă crucile tăcute păzind intersecția, tot câte două, amintind de cine știe ce nenorocire petrecută cândva acolo, pe care numai cei care le-au ridicat cu lacrimi în ochi le mai știu. O fi vreun bunic, vreun părinte, vreun frate, vreun fiu, cine mai știe. Crucile tăcute, perechi, veghează și avertizează. Însăși prezența lor spune povestea unor tragedii. Nu este nevoie să mai și vorbească…

Făcând virajul spre Buzău, la această intersecție blestemată (i-aș zice), mi-a fulgerat în coada ochiului, pentru o clipă, una dintre aceste imagini – două cruci, una de fier, alta de marmură, nu prea mari, împrejmuite de un gărduț de fier forjat, una dintre ele purtând  o coroniță, ale cărei crenguțe de brad se uscaseră, lăsând să se legene doar niște floricele de plastic în adierea vântului de toamnă târzie, uscată. Semn de întristare…

Mi-am continuat drumul grăbit spre Buzău, dar trecând de intersecția Mizil-Glodeanu Siliștea, dincolo de Căldărușanca, îmi atrage atenția un lan de rapiță înflorită. Înflorită în miez de toamnă?, mă întreb și mă minunez, compătimindu-l pe fermierul respectiv, care va trebui să întoarcă ditamai lanul de vreo sută de hectare de rapiță care s-a grăbit să înflorească în plină toamnă, căci, cu certitudine, nu va putea trece peste frigul iernii. Tot „admirând”, am redus viteza, dar privirile mi-au fost atrase din nou de cruci, tot câte două, câte trei, sau singure, cam la un interval de un km. Mi-am întins privirle și spre partea cealaltă a șoselei. Tot cruci. „Măi, acesta-i drumul crucilor!”, mi-am zis.

Mi-am rezolvat treburile destul de repede prin oraș, dar, la întoarcere, chiar la ieșirea din Crâng, îmi atrage atenția din nou o cruce singuratică. Atunci mi-a venit ideea: „Ia să le număr!” Și am tot numărat, îngrozindu-mă. Ajunsesem să mă rog să nu mai fie, dar tot defilau când pe o parte, când pe cealaltă parte a șoselei. Cruci, cruci și iar cruci…Exact 78 de cruci! Adică, la mai puțin de un km, o cruce! Înfiorător! Oricine poate să verifice. Fiecare cruce cu povestea ei mută. Mă înfiorez imaginându-mi că pe locurile acelea au plâns copii, mame, frați, surori, frați, bunici, cine mai știe…Și au cheltuit din puținul lor, și-au venit cu preot și cu colivă să le ridice, spre aducerea-aminte, gândindu-se la duhurile lor. Din când în când, se mai opresc și mai pun câte o lumânare sau câte o coroniță…Pe la jumătatea căii, pe dreapta, cineva a ridicat un mic mausoleu. Dar câte vor fi dispărut?…Dar câte nu se vor mai fi ridicat?… Se cutremură mintea omului, câte tragedii pot povesti șoselele noastre!…

M-am întrebat dacă nu cumva este o șosea blestemată (gândindu-mă și la episodul Mihăilești!), mai ales că nu prea are curbe periculoase. Îngrijorător tribut dat „zeului automobilului”, care numai zeu nu mai este…

La câteva zile, fac un drum spre București și-mi vine ideea să văd dacă nu cumva șoseaua a fost cu mai puține „necazuri”. Număr, număr, tot număr până începe să mi se facă frică.  Din nou m-am „crucit”. La Afumați am început să mă rog să nu-mi mai apară. De-abia făceam față cu număratul. Nu reușeam să înregistrez una pe partea mea, căci apărea alta pe partea cealaltă. Toate de fier. Unele protejate de câte un gărduț. Altele singure, câte două, câte trei, chiar și patru, solidare parcă, după numărul morților. În total, 67! Le poate număra oricine. Așteaptă tăcute, cuminți, câte-o lumânare, să-și povestească, la lumina ei, nenorocirea. Fac socoteala: De la Buzău la București (Voluntari), cam 100 de km. Adun crucile: 145! Adică, la 700 de m o cruce! „Noaptea minții!” Atâtea suflete risipite! Atâtea bocete! Mă gândesc doar la impactul veștii teribile asupra familiei în momentul accidentului respectiv! Iar mă crucesc. Iar mă întreb: Câte mi-au scăpat la numărătoare? Câte s-au risipit? Câte cruci nici nu vor mai fi fost ridicate? Câte tragedii ascund șoselele noastre?

Am tot încercat să găsesc o explicație, gândindu-mă că este o șosea veche, destul de circulată, între timp s-au tot înmulțit crucile, reflectez eu…

După o vreme, am plecat după niște treburi spre Munteni-Buzău, comună unde aveam prieteni și cunoștințe, căci acolo am coborât din Muscelul meu prin anii ‘7o, și unde m-am și căsătorit. Nu ies bine din Urziceni și, pe dreapta, deja încep să-mi defileze prin fața ochilor cruci, singure, câte două, câte trei. Despre unele, chiar la ieșire, le cam știam poveștile. Niște tineri teribiliști se luaseră la întrecere cu mașinile, noaptea, tocmai în preajma bacalaureatului, îmi fuseseră elevi…Ce să mai condamni? Mă ambiționez să număt. Cu cât înaintam, cu atât mai multe cruci. Am intrat în sat cu broboane pe frunte. Pe distanța de 30 de km, numărasem 44 de cruci! Înspăimântător! mi-am zis și cred că la fel vor exclama și cititorii. Iar blestemata de proporție se păstrează, ba chiar se strânge, cam la 600 de metri o cruce….Nu trece decât o săptămână și-mi fac drum spre Perieți. Număr de la Munteni încolo. Aceeași proporție…Statistic, pe șoselele astea din Bărăgan, să fim generoși, kilometrul și crucea…Nu-mi vine să mă gândesc la miile de km de șosea din țară, adică la miile de morți, la miile de bocete, la miile de dureri, la miile de blesteme…

Crucile astea sunt doar niște efecte. Dar cauze? Statistic, mă gândesc la superficilitate, la neatenție, la alcool, la depășiri neregulamentare, la adormiri la volan, viteză excesivă, cine mai știe? Am avut curiozitatea să mă opresc într-o parcare lângă un grup de cruci. Cercetez cu atenție. Cândeva acolo fusese un plop. În el s-a „sprijinit” o mașină…Recent, cineva de sus a vut inițiativa să dea dispoziție să se taie toți plopii de pe marginea șoselelor sub motivul că erau prea bătrâni, și bine a făcut. Probabil că a fost doar un motiv. Cine mai știe câte mașini se vor fi „proptit” în ei? Mulți păstrau în coajă, urmele impactului…

Tot pe șoseaua Buzăului am fost martorul unui accident petrecut sub ochii mei. Cineva a încercat o depășire, dar n-a mai avut timp să redreseze. S-a dat peste cap, s-a dus în șanț, s-a rostogolit, s-a oprit pe câmp cu roțile în sus. A venit Smurdul, a descarcerat, nu prea știu ce s-a mai întâmplat cu pasagerii. Dar nu s-au mai oprit în vreun plop, plantat cândva cu intenția nobilă să facă umbră, dar devenit, între timp, ucigaș fără să vrea…

Călătorind prin Grecia, cu mulți ani în urmă, am observat că, din loc în loc, pe marginile șoselelor erau niște felinare cu mici candele cu ulei care ardeau zi și noapte. Urmăream curios cum șoferii se opreau, iar acolo unde nu mai ardea candela, turnau ulei dintr-o sticluță deja pregătită. Gândul îmi zboară tot la crucile de pe marginea șoselelor noastre. De ce oare vor fi fost ridicate? Numai să marcheze locul nenorocirii? Cred că poporul nostru le atribuie o semnificație mult mai profundă.

AVERTIZEAZĂ! Nu numai prin prezența crucilor, ci prin prezența duhurilor celor morți care le veghează. Fie-le țărâna ușoară regimentelor de șoferi din întreaga țară morți pe altarul „zeului automobil” de pe șoselele cu sau fără plopi falnici, maiestuoși…

 

 

TITI  DAMIAN

.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *