POVESTE (fără seamăn de) FRUMOASĂ din URZICENI, via…IERUSALIM (IV)

Circulația pe autostrăzile din Israel, (și nu sunt puține!) a devenit o problemă, datorită densității autoturismelor. Aveam să mă conving când am avut prilejul să urmăresc coloanele nesfârșite care se deplasau totuși cu viteză, mai ales seara, când se întorceau de la muncă. În restul zilei, bătea vântul pe șosele, cum zicem noi, românii. Mai mult, s-au inspirat din fosta legislație românească, referitor la circulația de duminica, fiind nevoite mașinile să stea acasă, după numărul par ori impar. Aici, șoselele (citește autostrăzile) au doar două direcții: unele străbat țara de-a lungul, altele de-a latul țării, așa că numerele impare circulă de-a latul, iar cele cu număr par, de-a lungul țării. Nu-i împiedică nimeni pe evrei să aibă două mașini. Am mai înțeles că și la ei viața nu-i atât de ușoară cât ne-o închipuim noi. Să nu-și imagineze cititorul că Israelul este o țară mare, ca întindere. Nu are decât …km pătrați. Comparați cu România: 237.500 km pătrați. Odată urcați în autocar și odată instructajul fiindu-ne făcut, și odată prezentată țara, ne îndreptăm spre primul obiectiv,  „Grota păstorilor” – locul unde au poposit și s-au adăpostit păstorii biblici, a căror legendă nu o mai derulez aici, fiind deja binecunoscută. Desigur că, așa cum se întâmplă la absolut toate locurile sfinte, au răsărit pe lângă fiecare, și biserici. Aici este o biserică greco-catolică, unde, desigur, fotografiem, ba corul nostru ad-hoc mai intonează câteva cântece bisericești după ce se citește evanghelia respectivă – moment emoționant care se va repeta, spre cinstea preotului Ioan Șolea, la fiecare așezământ. Ajungem apoi la Biserica Nașterii Domnului, cea mai veche clădire, datând din anul 326, ridicată fiind de către Împărăteasa Elena a Bizanțului, mama lui Constantin.

Este necesar un popas, pentru că sandviciul din avion și sticluța de apă nu prea au ținut de foame și de sete. Totul pare pregătit. Ghida deja a făcut comanda, prin telefon, noi trebuind doar să alegem între fulafel-ul  vegetarian și cel cu carne. Eu am optat pentru cel cu carne, adică o turtă rotundă, moale, (îmi aducea aminte de turtele de pe vatra copilăriei), eu îi ziceam evreiască, în care erau introduse câteva chiftele, în nici un caz de porc, printre care se mai găseau și niște verdețuri. Nu prea aveau gust, dar nu aveam de ales. Când am ajuns, am constatat că patroana localului respectiv era româncă, s-a mișcat repede și personalul, care mai bunghea câte un cuvânt românesc, semn că poposiseră pe aici multe cohorte de români. Când a fost vorba de preț, desigur ghida ne-a prevenit din timp, am băgat adânc mâna în buzunar și am scos câte 10 sau 12 dolari, adică, în banii noștri, cam 50 de lei, mai pe românește, 500 de mii. În preț intra și o sticluță de suc sau apă plată, la alegere. Cu așa ceva aveam să ne întâlnim pe tot parcursul, la fiecare prânz, desigur că ne-am obișnuit. Totuși ne-am astâmpărat foamea, vorba lui Creangă al nostru, de care mi-am adus aminte: „Golătatea înconjoară, iar foamea dă de-a dreptul.” Numai pe malul Mării Galileii, la restaurantul „Sf. Petru”, un pește, ce-i drept destul de mare și de gustos, adică bine pregătit, costa mai bine de 20 de dolari, adică un milion. „Obrazul subțire…”, și-apoi odată mănâncă românul un pește întreg pe malul Mării Galileii…Și-apoi, noi eram obișnuiți cu prețurile noastre…

Nea Ilie, șoferul, mână voinicește autocarul spre Hebron, în timp de ghidei nu-i stă gura, și bine face, altfel adormeam (unii eram sculați cam de la patru dimineața, plus oboseala călătoriei), iar preotul o completa când obosea: ea cu istoria, cucernicia sa cu Evanghelia. Aveam să ajungem în curând la biserica mormântului Fecioarei Maria, de la poalele Muntelui Măslinilor (citește „deal” sau „colină”) – locul unde a căzut în adormire, apoi după câteva zile s-a ridicat la cer. Aici am aflat că regele Carol a dăruit mănăstirii un candelabru bătut cu pietre scumpe, pe care l-am și admirat. Biserica, inițial, era joasă, mai mereu inundată, dar cruciații i-au ridicat intrarea. Pe trepte, la stânga și la dreapta s-au ridicat două capele, pentru sfinții Ioachim și Ana. În biserică am fost impresionați de o icoană – se numește „Ierusalima” care se zice că în ea Fecioara Maria și-a pictat chipul. Când apele inundau locul respectiv, icoana rămânea intactă, fără să fie avariată în vreun fel, ridicându-se deasupra apelor. A urmat Biserica Agoniei, unde s-a rugat Mântuitorul după învierea lui Lazăr, biserica Pantocratos și biserica Adormirii Maicii Domnului de pe muntele Sion.

În leagănul legendelor povestite, pe rând, de către preot și de ghidă, autocarul tot urcă, unduindu-se după dealuri și coline, gâfâind spre Ierusalim. Când ne așteptam mai puțin, dintr-o dată muntele se deschide și, în noapte deja ne apare splendoarea Ierusalimului, unduindu-se și el pe colinele pe care le ocupase până în vârf. Prima imagine îmi aduce în memorie versurile lui Eminescu: „Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele./” Prima imagine-comparație care mi-a venit în mite este aceea a Parisului noaptea, văzut de pe turnul Eifel. Numai că Parisul părea static, încremenit, aici totul se mișca în unduirile autocarului care se pregătea să dea roată zidurilor vechi ale Ierusalimului. Numai imaginile pot vorbi, vorbele sunt puține pentru a exprima măreția. Impactul emoțional a devenit și mai puternic odată ce am poposit, după câteva sute de metri de mers pe jos, la Zidul Plângerii, zid pe care nu-l descriu, căci este arhicunoscut în lumea întreagă, prin intermediului televizorului. Impresionant prin măreție și istorie. Pe platoul din fața zidului tocmai se sfârșise o ceremonie militară, am înțeles de depunerea jurământului pentru noii recruți. Am aflat că armata o fac și băieții și fetele, timp de trei ani, că tinerii sunt foarte mândri că slujesc sub drapelul patriei lor. În rest, pe platou, lume, iar lângă zid, aceiași evrei ortodocși cu pălării și plete negre, îmbrăcați în costumele lor tot negre, rugându-se cu plecăciunile specifice. Desigur se zăreau bilețelele de rigoare puse de pelerini printre crăpăturile blocurilor de piatră. Bineînțeles, ne spune ghida, că se adună camioane întregi, care merg, după o selecție, la topit. Se găseau acolo și mai tineri și mai bătrâni care se rugau pe limba lor, alții pe un culoar, unde se găseau biblioteci, erau așezați pe scaune și se rugau sau citeau din Talmudul lor. Oricum păreau foarte pătrunși de sentimentele și de studiul lor, făcând abstracție de vizitatorii din jur, care păreau că nu-i deranjează. Un tânăr m-a lăsat chiar să-l fotografiez. Simpatic…

Era deja spre 7 seara. Nea Ilie dă discret adunarea la autocar, căci mai aveam ceva drum de făcut până la „Hotelul Păstorilor” din orașul Betleem, un fel de capitală a palestinienilor, teritoriu în care aveam să intrăm cu pașaportul ghidei, la frontieră…Cazarea ne era deja făcută, doar ni s-au dat rapid cheile camerelor, iar peste o jumătate de oră aveam să ne întâlnim la etajul șase, la restaurant, unde am găsit ospitalitate, mâncare multă și variată și gustoasă, cât voiai și ce voiai. Ne-am mirat când un arab din personalul restaurantului și se adresa în românește. Semn că au trecut multe trupe de români pe acolo. Băiatul era isteț…Pe pereți, icoane creștine, semn că proprietarii erau creștini, ne mai spune ghida, care ne-a însoțit ziua și noaptea, timp de cinci nopți și șapte zile.

 

Titi Damian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *