Viața mea la Urziceni, 1906-1911 – Dumitru M. Ranetescu

Socrul meu şi afacerea cutiei infernale

 

Socru-meu n-a venit de loc pe la noi şi începuse la Sinteşti, o viaţă foarte destrăbălată. Fiind singur, el angaja diferite femei tinere, la Bucureşti, le aducea la moşie, trăia cu ele şi după puţin timp le da afară, oprindu-le la multe din ele, hainele sau alte lucruri, şi neplătindu-le salariul. Femeile făceau plîngeri, dar nu le da nimeni dreptate, se lipseau şi plecau.

Aceasta se întîmpla aproape lunar şi îi mergea vestea lui socru-meu că e un persecutor al servitoarelor lui.

Bineînţeles că nimeni nu putea să aprobe asemenea purtări şi reputaţia socrului meu suferea foarte mult, unii considerîndu-l nebun, alţii rău, într-un cuvînt, o reputaţie dezastruoasă, mai ales că îşi urgisise familia şi îşi gonise soţia după 20 de ani de căsnicie.

În vara anului 1910 am avut de suferit o mare neplăcere şi un necaz nespus. Pînă atunci socru-meu schimbase nenumărate femei, în condiţiile pe care le-am arătat, oprindu-le salariile şi lucrurile. În geamlîcul de la Sinteşti erau îngrămădite în boccele şi pachete lucrurile acelor nenorocite, unele atîrnate de tavan, altele pe jos, o adevărată hală de vechituri. În timpul acela avea angajată pe o ruteancă din Bucovina anume Ana Mazarek venită proaspăt în serviciu. Într-o zi poştaşul aduce al Sinteşti, un pachet, un fel de cutie ca provenind mi se pare de la Ploeşti şi cuprinzînd… alimente.

Expeditor era un nume de cioban, un om care avusese legături cu socru-meu din păşunatul oilor pe moşie.

Ana Mazarek – (se zice că îndemnată de socru-meu) –  s-a repezit să deschidă ea pachetul, care în realitate era un fel de maşină infernală. Cînd a ridicat capacul, a luat foc nişte praf de puşcă şi femeia a fost arsă pe obraz, i s-a pîrlit părul din cap şi a avut arsuri pe mîini. Socru-meu nu a suferit nimic, dar imediat a telegrafiat Parchetului de Ialomiţa cerînd anchetă.

Eu habar n-aveam de toate acestea, cînd am fost prevenit de comisarul Costică Christescu de la Urziceni, că va veni la cercetare judecătorul de instrucţie. În oraş se aflase despre acea maşină infernală aşa că am aflat şi eu. Toată lumea spunea însă că vre-una din femeile pe care le avusese i-a făcut această figură şi nimeni nu vedea cu simpatie păţania socrului meu, pe care toţi îl dezaprobau pentru purtările lui. Socru-meu însă spunea la toţi că soacră mea şi cu mine i-am trimis acel pachet voind să-l omorîm.

Îşi poate închipui ori cine, cît m-a durut această acuzaţie absurdă şi cînd a venit judecătorul de instrucţie m-am pus cu totul la dispoziţia lui. Mi-a făcut o mică percheziţie, fără vre-un rezultat, şi i-am dat o declaraţie în care am arătat împrejurările în care m-am căsătorit şi atitudinea lui socru-meu ca şi bănuielile lui nebuneşti. Mai tîrziu, – fără să fiu chemat pe la Călăraşi – afacerea s-a clasat, pe de o parte fiind că, din examinarea cutiei trimise, s-a văzut că  e vorba  nu de o maşină infernală, capabilă să omoare pe cineva, ci de o sperietoare,  iar pe de altă parte fiind că se îngrămădiseră asupra socrului meu atîtea învinuiri şi atîtea acuzaţiuni că ar fi batjocorit pe femeile aduse, că le-ar fi gonit, oprindu-le salariul şi lucrurile, în cît şi-a atras duşmănia lor, şi răzbunarea cu pachetul poştal.

Oricum însă, afacerea aceasta a făcut vîlvă în oraş şi în împrejurimi, toate acestea din cauza purtării socrului meu şi a lipsei lui de judecată.

A fost publicat şi în gazete.

După această întîmplare am rupt orice relaţie cu socrul meu.

Ediție îngrijită de Alexandru Buleandră

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *