Lili BALCAN- Momente    din viaţa oamenilor simpli de provincie de ieri şi de azi (II)     (continuare din numărul trecut)

VIS  DE  PATRIMONIU (3)

Urziceni – Sinaia: efort și bună găzduire

Bicicletele erau, într-adevăr, ca vai de ele: a lui Mihai Bizdrigheanu era vechea marcă ”Mifa” şi  de damă, a lui Gogu Vână mergea făcând numai opturi pe şosea gata să se desmembreze în orice moment şi mai era şi în frunte, ca să nu mai vorbim de a lui Stelică Bizdrigheanu care fusese şterpelită… ca şi banii… ca şi mâncarea…

Bani de fapt nu aveau decât ce reuşise fiecare să sustragă, maxim 100 lei de persoană, iar mâncarea, constând în veșnicele ouă fierte cu pâine şi cu brânză, a fost consumată în totalitate la primul popas ce s-a produs imediat după Urziceni și anume la Armăşeşti, unde, simţindu-se sleiţi de puteri şi cu conștiinţa încărcată, au mâncat toate proviziile şi şi-au aprins câte o ţigară.

Pornind apoi la drum, la ora nouă seara au ajuns la ”Km 6” la Ploieștiori, în apropierea unei staţii PECO, pe un câmp plin de paie de grâu făcute balot.

Acolo au înnoptat, făcând din prelată acoperiş şi din baloţii de paie, paturi.

Dimineaţa s-au trezit târziu, cu o incredibilă febră musculară, dar au purces la drum intrând în Câmpina în jurul orei prânzului. Aici s-au prezentat la Postul de Miliție unde comandant era domnul Matei, tatăl lui Paul Matei, bunul lor prieten, care deja le promisese o gazduire. Lihniţi de foame, bucatele oferite de buna lor gazdă li s-au părut un adevărat ospăţ şi, întremaţi, au pornit întins spre Sinaia.

Au intrat în Sinaia  după ora opt seara, mulţumindu-se doar să identifice sediul UCFS-ului, care la acea oră era pustiu.

Mihai Bizdrigheanu i-a îndemnat atunci spre locuinţa unei bune prietene, domnişoara Popescu , studentă la STACO, de pe strada Moroeni, nr 22, căreia i-a cerut permisiunea de a întinde cortul în curtea ei, permisiune acordată cu plăcere, fiind apoi  ospătaţi după bunele obiceiuri româneşti.

Visul devine realitate

 

Lăsându-şi bicicletele la gazda atât de primitoare,  a doua zi de dimineață s-au prezentat la sediul UCFS Sinaia pentru prezentarea ştafetei şi a mesajului Spartachiadei, că tineri temerari din Urziceni pot învinge greutăţile ajungând până la ”Babele” şi chiar până la ”Crucea de pe Caraiman ” cu propriile puteri  !

Aici au fost felicitaţi şi sfătuiți să o ia pe un drum mai scurt, pe lângă  Castelul Peleş, Pelişor şi cabana Poiana Stânii.  Urmând acest traseu, au constatat că drumul era foarte îngust şi abrupt, forţându-le la maximum capacităţile fizice de învăţăcei într-ale muntelui.

La Poiana Stânii peisajului mirific i s-au adăugat şi nişte grătare încinse cu mici, aşa că nu au stat pe gânduri şi, după o hârjoneală pe pajişte, au urmat şi câte doi mici de fiecare, prea puţini pentru foamea lor, destui însă pentru puţinii bani ce-i aveau.

Au ajuns apoi la cabana Vârful cu Dor.

Costică Vână, cu steguleţul la piept, suia în fruntea grupului, poziţionându-şi picioarele deosebit de lungi ca pe nişte jetoane. Din urmă se auzeau râsete și strigăte:

– Bă, Vână, bă, parcă eşti Lăţi-Lungilă… or vrei să ajungi pe Lună ?!! Stai mai uşor, bă,  că suntem doar pe Bucegi !

Spre seară, pe o ploaie măruntă şi rece, cei cinci au ajuns la Cabana ”Piatra Arsă”.

Ploaia le pătrunsese prin treninguri până la piele, erau morţi de frig și de foame, aşa că au dat buzna pur şi simplu…

Cabana părea micuţă dar avea o mare și superbă sală de sport.

Înăuntru au fost confundați cu nişte sportivi din lotul naţional, trimişi la antrenamente .

Toţi au tăcut, conștienţi că numai norocul unei confuzii le putea fi salvator .

Au urmat apoi scuzele gazdelor că nu mai au camere de dormit.

Ei au spus că pot dormi pe saltelele din sala de sport.

Acolo erau spaliere, inele, saltele, bârnă, teren de volei, porţi de hadbal, mingi…

Până la culcare, Stelică şi Bebe Şveik au jucat fotbal, Mihai, baschet iar Costică Vână cu George Necu, volei.

Sala de sport era superbă, fiind pregătită pentru antrenarea lotului olimpic. Pe o plăcuță, la intrare, scria:

”Aici s-au antrenat :

Gheorghe Negrea – campion mondial la box

Radu Berceanu – campion mondial la lupte greco-romane

Mihaela Peneş – campioană mondială la aruncarea suliţei

Iolanda Balaş – campioană mondiala la săritura în înălţime.”

A doua zi s-au trezit la opt şi, avându-l pe  Costică ”Vână” în frunte, au purces spre ”Babele”.

La ”Babele” era o mare de turişti, majoritatea înghesuindu-se la fasolea cu ciolan ce se servea la cabană. Şi-au făcut cu greu loc, reușind să mai prindă numai trei porții de fasole, pe care le-au împărţit  după buna cuviinţă.

Nu le venea să creadă că au ajuns, în sfârșit, acolo, că aievea sunt crestele munților,  pădurile, că merg pe cărări abrute de munte…

Deşi înfometaţi și fără bani, se simţeau fericiți, simţeau cum munţii le dau puterea de a fi asemeni lor, înalţi și puternici…

Ambiţioşi, au urcat  până la ”Crucea de pe Caraiman”, lăsându-şi fiecare privirea purtată până-n zarea depărtată, aşa cum le zisese Titel Oancea.

Mihai Bizdrigheanu fu primul care-și reveni din visare, exclamând:

– Băi, ce-i tăcerea asta ?! Voi nu ştiţi că numai marile dureri sunt mute şi că marile bucurii sunt zgomotoase ?! Urlaţi mă, să se audă peste toţi munţii ăştia, că am reușit, măă !…

– Uraa!… Am reuşit! se entuziasmară imediat confraţii, începând pe dată să ţopăie și să danseze, uitând de foame şi de sete.

Bebe Şveik, sensibilizat de peisaj, ar fi vrut să zică ceva frumos, dar din lipsă de inspiraţie, articulă numai:

– Băi, ce va să zică și muntele ăsta !… Ce poţi să vezi, băi !… Ia zi tu Mihaie, ce simt eu şi ce-mi place mie aici !…

– Bebe, răspunse Mihai Bizdrigheanu, în primul rând că noi vedem aici pe o arie de zeci de kilometrii şi tot ce ne înconjoară este creaţia naturii în toată măreţia ei! Eu cred că acolo jos luceşte în soare Sinaia. Este superb !…

Bebe, rămas cu gura căscată, silabisid numai:

– Vorbeşti ca din carte, zici că scrii o felicitare !

– Eu am un sentiment de  înălţare de parcă aş  fi în cea mai mare catedrală a lumii ! rosti şi George Necu, care vorbea rar dar bine .

– Hai, lasă-l să se înalţe la cer pe ”Vână”al nostru, că el vrea să ajungă pe Lună cu picioroangele lui !.. .se mai hlizi Bebe Şveik, ce nu se dădea totuşi uşor dus de val.

Au coborât  în Buşteni pe Jepii Mici şi, fără a sta prea mult pe gânduri, după ce au mâncat un pepene subtilizat din piață, s-au urcat în primul tren direcţia Predeal, ocolind ruşinos dar sănătos Casa de Bilete, căci auziseră și doreau să vadă şi Pârâul Rece şi Cabana Trei Brazi.

La Pârâul Rece, păstrăvăria li s-a părut minunată şi gândul că ar putea frige în pădure măcar un păstrăv i-a făcut să dea târcoale mult timp locului, însă fără succes. Au primit în schimb indicația de a ajunge la Cabana Trei Brazi folosind o scurtătură, variantă ce s-a dovedit a fi extrem de periculoasă. A meritat însă efortul pentru că şi la Trei Brazi şi alături, la Cabana Secuilor, pajiştile și imaginile erau de poveste .

Şi-au cheltuit aici ultimii bani pe cîte o porţie de fasole simplă, căci de ciolan deja nu mai putea fi vorba .

Au revenit apoi în Predeal şi au luat trenul spre Sinaia păstrând aceeaşi atitudine de totală nepăsare faţă de ”biletul de călătorie”.

În Sinaia au mai dormit o noapte în curtea domnișoarei Popescu din strada Moroeni, nr 22, plecând spre casă în zorii zilei următoare.

 

Primirea de  Sfântă Mărie

 

Pe drumul de întoarcere, bicicletele au început să cedeze una câte una, astfel încât ajunseseră să meargă ”pe geantă”. Rămaşi fără bani, nici ajutor nu au putut afla prin ”service-uri”, aşa că mare noroc au avut cu un tractorist ce moţăia lângă un tractor pe marginea drumului. Acesta, cu şmilgher, cu petice din cauciuc, cu pernandez și pompă, le-a reparat cât de cât bicicletele, putând astfel să ajungă la Câmpina, în casa bunului lor prieten Paul Matei, care i-a primit cu braţele deschise, oferindu-le şi un prânz pe măsură.

În seara aceleiaşi zile au trecut fără să se oprească pe lângă Ploieştiori, la ”Km 6”, grăbindu-se spre Urziceni.

La Urziceni au ajuns după ora 10 seara, însă la CofetăriaTrandafirul nu-i aștepta nimeni, căci mijloace de comunicare pe acea vreme nu erau.

Abia a doua zi, exact de Sfântă Mărie, s-au întâlnit cu toţii şi, în frunte cu nea Mircea Tabarcea, au desfăcut sticla de cognac ”Mioriţa” promisă de tanti Cuţa și Marieta.

La toţi care intrau, povestea lor începea invariabil cu:

– Băi fraţilor, ne-a fost o foame şi o sete de nu se poate !… N-a existat pom şi la dus şi la întors în care să nu ne vezi atârnaţi şi n-a existat fântână în drum din care să nu bem apă însetați !… Dar a meritat !…

Parcă mai tari ca oricând şi cu credinţa că pot, de acum, ”răsturna şi munţii”, tinerii noştri au reconstituit echipa de fotbal şi s-au întrecut iarăşi cu ”Unirea Urziceni ”. De această dată rezultatul le-a dat aripi, căci au reuşit să învingă cu incredibilul scor de 6-4. Impresionat, domul Andrei Constantin, antrenorul Unirii Urziceni, a cooptat în echipa mare a oraşului pe Stelică Bizdrigheanu, George Ionescu (Necu ) şi pe Bebe Antonescu Pompeius ( Şveik ).

 

Amintirea unui vis împlinit

 

…Întrebați acum, după 47 de ani, ce a însemnat pentru ei această drumeţie, mi-au răspuns cu cele mai frumoase cuvinte din vocabularul limbii române: încredere în sine, libertate, trăirea clipei, aripa de înger, entuziasm, bărbăţie, vis împlinit, aventură şi, toate la un loc, vorba bătrînului dar veşnic tânărului nostru Caragiale, ”ale tinereţii valuri ” !

Zilele acelea fierbinţi de august sunt clipe unice în amintirea lor, mărturie stând şi faptul că, după zeci de ani, ei ”cei cinci cu spartachiada”, cum li se mai zicea în oraş, au refăcut, pe rând, traseul.

Pe bravul Stelică Bizdrigheanu, domesticit  de ani, l-am revăzut, în august 2014, frigând în curtea casei sale ardei capia pentru conserve, încercând cu mâini tremurânde să-i curețe cît mai bine. Îmi arătă   plângând o fotografie din august 2012, în care, cu respect şi atenţie, privea  plăcuţa de la Piatra Arsă cu numele sportivilor, atunci cuprinzând 5-6 nume, acum un perete întreg nefiind încăpător.

Pe junele şi isteţul Mihai Bizdrigheanu l-am întâlnit, tot atunci, în fața casei sale. Se rezema într-un baston și purta pe cap o pălărie de pai cu boruri largi de sub care mă fixau doi ochi mari, ageri:

– Hei, Lili, îmi zise el, după o lungă tăcere, doi dintre noi s-au dus, pentru Costică ”Vână ” şi pentru George ”Necu” aripile s-au frânt prea repede, dar şi-au împlinit un vis. Visele care se împlinesc sunt rare, mai rare decât nestematele, ele sunt ” vise de patrimoniu ” !

 

(urmare în numărul viitor)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *