ŞUETĂ  CU  TREI  ELENE – LILI BALCAN

După o pauză de câteva luni, se întâlneau iară cele trei verişoare, spre deliciul lor, căci puteau vorbi orice, slobode la gură, cum s-ar zice, slobozenie pe care numai gradul de rudenie ţi-o poate da. Pe cea mai mare Elena, numărând peste 70 de ani, celelalte două o numeau şi ”naşa”, fiind botezate de părinţii ei, ambele cu numele Elena.

Între ele îşi ziceau: Naşa, Coca  i Lili.

Coca şi Lili, trecute de 60 de ani, încercau cu disperare să mai păstreze câte ceva din tinere ea lor, salvând aparenţele prin mascarea sârguincioasă măcar a o parte din toate acele defecte ce parcă dădeau năvală…

Cochetăria feminină nu o abandonase nici pe Naşa, care îşi pusese în valoare trupul subţire purtând pantaloni de milanez peste care asortă o bluză diafană din voal ivoriu şi numeroase bijuterii adevărate, având valoarea anilor `40, moştenire de la mama sa, naşa Bibica.

Invidioase, Coca şi Lili, care se luptau de mult cu kilogramele, mai mult fără succes, o apostrofară de la intrare:

– Ai corp de balerina bătrână !

Parcă ciupită de fund, Naşa le răspunse înţepată:

– Puteaţi să vă opriţi la balerină ! Nu credeţi ?

– Vrabia mălai… râseră cele două cu nodul în gât, căci văzuseră  i ceasul de aur

de la mâna naşei, despre care nu ştiau…

Se a ezară, ca de obicei, în jurul măsuţei din sufrageria lui Coca, făcându-şi, după îndelungi frecuşuri, câte un culcuş confortabil pe canapea şi fotolii. În apartamentul spaţios aflat la etajul şase al unui imobil bucureştean din Calea Moşilor, nu erau decât ele trei, neaprinzând nici măcar televizorul, ca să se audă mai bine şi în sfârşit să vorbească, să vorbească şi iar să vorbească…

În numai  câteva clipe pe masă apărură platoaşe cu specialităţi. Naşa, critică, nedezminţindu- i statutul de fostă profesoară severă, se adresă pişcător gazdei:

– Coca, dragă, dar ceva de casă nu ai ?!

Ştiind lecţia, Coca se grăbi să replice:

– Naşa, dacă te uiţi atent, perişoarele alea micuţe sunt făcute de mine.

– Aa ! Stai să-mi pun ochelarii, sunt într-adevăr micuţe… dar… sunt perişoare de casă!   conchise ea râzând cu poftă.

– Ei, se trezi şi Lili, dar şi eu am făcut fursecurile !

– Aha, se amuză Na a în continuare, bine, confirm încă o dată că sunteţi ni te gos podine !

– Cum adică  ”nişte gospodine ”? se interesă Coca simţind ironia.

– Adică faceţi mai mult în trei zile decât într-una ! răspunse  Na a hohotind de râs, spre stupoarea celor doua, care parcă vorbite o întrebară în cor:

– Daa… ! Dar tu ce ai făcut ?

Naşa, luându-şi o expresie de totală plictiseală  i făcând cu mâna prin aer a lehamite, le răspunse:

– Eu, fetelor, am depăşit de mult condiţia asta de… cum îi zice? pocni ea din degete în căutarea cuvântului care parcă îi repugna, de…gospodină, aşa că am adus un foarte frumos tort de cofetărie… Este plin, dar plin de ciocolată !…

– Toort ! se indignă Lili. Ai făcut-o dinadins să ne explodeze colesteroalele şi  kilogramele !

Coca desfacu încet, cu multă grijă, învelişul  tortului. Arăta uluitor ! Un vaiet general se auzi, apoi strigătul lui Lili care încercă să articuleze, salivând parcă drogată, uitând total de dietă:

– Este mare ! Să-mi dai şi acasă o porţie !

– Dragele mele, abţineţi-vă în oricare altă zi, dar nu acum ! Acum ne bucurăm ! Nu-i aşa ?! Coca, repede farfurioarele ! Eu am să-l tai ! porunci naşa deschizîndu-şi larg braţele într-un gest amplu cu care vroia să-şi arate generozitatea şi preaplinul cu o imitaţie teatrală de a-şi sufleca mânecile de parcă s-ar fi pregătit să pună murături ! Şi oricum, continuă pe acelaşi ton vesel, nu vă mai chinuiţi degeaba, nu ve i fi niciodată nişte silfide, aici este vorba de genă,  deci nu aveţi cui semăna slabe, eu sunt slabă pentru că o mo tenesc pe mamaia Veta .

Lili, parcă revenită la realitate, se revoltă:

– Voi întotdeauna trebuie să faceţi regulile şi eu să mă supun ! De parcă a fi profesor sau inginer e mai ceva decât a fii economist, ca mine !

– Mai termină, dragă, cu frustrările tale, aici nu e vorba de profesiile noastre, interveni Coca împăciuitoare, şi până la urmă nu te obligă nimeni să mănânci ! Disperată, Lili  încercă să se motiveze:

– Păi, cum !? Eu alerg în fiecare zi pe stadion, fac câte 6-7 ture, de râd  i copiii de  mine, şi apoi vin să mănânc tort !?…

– Cum adică râd şi copiii de tine?  întrebă mirată naşa-profesoara.

– Stai să-ţi spun ! începu Lili povestea.  Săptămâna trecută alergam liniş tită , când mă simt secondată, pe dreapta, de un băieţel ce tot făcea ocoluri stadionului  pe o bicicletă. L-am recunoscut pe Pârvu Ionel, minorul de 14 ani, cu ale cărui probleme sociale mă confruntasem pe când lucram la Primărie. El întruchipa toate racilele sociale, cum s-ar zice era ”mizeria umana la purtător ” !

– Dezvoltă, fi mai explicită ! se foi naşa–profesoara, devenind dintr-odată atentă, adresând cu mâna Cocăi un semn de refuz categoric faţă de atenţiile culinare cu care aceasta le îmbia necontenit.

– Adică, tot tacâmul: tată fară servici, hoţ, reclamagiu, mamă fără servici, locuinţă socială dată de Primărie într-o cladire ruinată, dezafectată, ce stă să cadă, alţi şapte fra i, toţi trăind din cerşit şi mila publică la parastase şi  înmormântări…Lili spusese toate acestea dintr-o răsuflare, ca pe o lecţie ştiută şi peste care dorea să  sară cât mai repede căci îi trezea amintiri neplăcute.

– Bine-bine, situa ia asta s-a cam generalizat, dar de ce era el ”mizeria umană la purtător” cum ai spus ?! se interesă şi Coca inginera, care, pragmatică fiind, cu greu o făceai să se impresioneze.

– Păi… acest băiat a avut prima dispariţie de acasă la vârsta de 6 ani… Lili făcu o pauză, apoi continuă cu vocea sufocată parcă de un nod în gât: a fost victima abuzurilor fizice şi de atunci dispare periodic, este adus acasă de Poliţie şi ţinut sub observaţie de inspectorii de la Protecţia Copilului. Privit aşa, eu, la această dată, după atâţia ani de experien ă în domeniu, pot zice că este un copil pierdut…

– De ce nu-l institu ionalizează cei de la Protec ia Copilului ?!

– Ei ! S-a instituit o supraveghere asupra lui dar şi aşa tot scapă, nu stă, fuge, este rebel şi apoi are părin i !…

– Hai ! Şi ce vroiai să spui cu asta, că doar nu ne-am întâlnit aici să vorbim despre promiscuitatea vieţii ?! se ofuscă Coca.

– Dragă, vroiam să spun că până şi copilul ăsta a râs de mine !… se agită Lili în canapea, vădit nerăbdătoare să-şi depene povestea fără întreruperi.

– Cum ?! se interesară dintr-odată amândouă.

– Pedalând pe lângă mine  i ţinându-şi ritmul cu al meu, îl întrebai:  Pârvule, de unde ai bicicleta ?

– Mi-a dat-o un om să dau  i eu câteva ture…  răspunse el fără chef, întorcând capul într-o parte şi privind undeva în zare.

Bănuind care este costul turelor, îl descusui despre părinţi:

– Taică-tu lucrează acum ?

– Nu, doamnă, că l-a dat afară de la Rosal alde Picior de Lemn ăla ! zise el pedalând a a de încet încât bicicleta aproape se ondula.

– De ce ?!… insistai.

– Aşa a vrut el, ripostă copilul, obişnuit cu interogatoriile  i răspunsurile în coadă de peşte.

– Păi, cum, măi ?! A venit Prigoană de la Bucure ti la Urziceni şi a zis: ”Bă, pă  Pârvu ăsta de mâine să nu-l mai văd p-aici !” ?…

– Da, da ! Chiar aşa a zis, vă jur ! se prinse micul hoţ în joc, luându-şi o mină serioasă şi făcându- i semnul crucii grăbit de la stânga la dreapta şi cu cealaltă mână pe ghidonul  bicicletei.

Am abandonat întrebările care oricum erau în van, lăsându-l să-şi facă turele iar eu mergând de acum la pas, căci obosisem. După un timp îl aud în spatele meu râzând zeflemitor:

– Doamnă, dar de ce alergaţi ?!

– Aşa vreau eu, îi răspunsei sec încercând să nu dau frâu liber sentimentului de enervare care mă cuprinde de fiecare dată când cineva mă întreabă asta.

– Vreţi să slăbi i ?

– Da…

– Vreţi să nu îmbătrâni i ?

– Da…

– Da ce, doamnă, vă pune cineva în vitrină ?!

Asta era prea mult, aşa că m-am oprit, şi făcându-i şi lui semn cu mâna să stea, l-am atenţionat să nu fie obraznic. Prefăcut, schimbă tonul şi, devenind respectuos, continuă:

– Doamnă, eu ştiu leacul şi ca să slăbiţi  i ca să nu mai îmbătrâniţi !

– Uite unde era oracolul !… mă împăcai eu.

– Doamnă, trebuie să mănânci, în fiecare zi, cele mai mari bunătăţi ale lumii şi când mănânci aşa ceva nu mai mori niciodată !…

– Adică, ce ?!

– Păi, doamnă, zice aşa că: dacă mănânci noni nu-ţi mai cade părul şi nu mai faci riduri, dacă mănânci gojii nu-ţi mai cad dinţii, dacă mănânci kiwi nu-ţi mai trebuie niciodată ochelari, dacă mănânci maracuja te simţi fericit, dacă mănânci guava nu îmbătrâneşti, dacă mănânci aguaje slăbeşti şi dacă mănânci acai capeţi o energie de po i zbura asemeni îngerilor !

Parcă spusese o poezie, un crez sau ultima rugăciune seara la culcare.

Stăteam în fa a lui şi îl priveam uluită, pentru fiecare fruct avea o altă expresie a fe ei, se minuna, ochiii i se dilatau, privirea se înalţa peste mine, tot mai sus, braţele i se deschideau în gesturi largi… Amuţită l-am privit atunci atent, era slab dezvoltat pentru vârsta lui, la cei 14 ani arăta ca pentru 10, palid, numai piele şi os, avea totu i nişte ochi vioi şi vicleni, mişcările îi erau agile  i furişătoare, întreg aspectul lui personifica sărăcia şi foamea duse la extrem !…

Aproape şoptind l-am întrebat:

– De unde  tii tu de toate bunătăţile astea ?!!…

– Doamnă, par eu aşa amărât, mi-a răspuns victorios, aproape batându-se cu pumnul în piept, dar să ştiţi că sunt umblat… eu am ajuns până, hăt, la Feteşti, am văzut Dunărea… am vorbit cu marinarii, unul chiar mi-a promis că la vară o să mă ia cu el pe vapor şi o să-mi dea să mănânc multe fructe din astea până o să mă satur şi n-o să mai vreau eu !…

Văzând că Lili devine tot mai înflăcărată, Coca o întrerupse:

– Dar de unde ţi-a venit idea că râd copiii de tine ?!

– V-am spus că la început avea un râs zeflemitor, răspunse Lili rămasă încă sub impresia celor relatate.

Mâncau acum tăcute, ciugulelile lor făcând, parcă, un tandem cu tic-tac-urile pendulei din perete. Timpul ! Meditaţia le fu spartă de Naşa :

– Pe mine, zise ea, povestea micuţului  mă duce cu gândul la Flori de mucigai a lui Arghezi, unde urâtul se împlete te cu frumosul creând existenţa umană !…

– Oricum, de fructele astea nici eu nu am auzit ! conchise Coca.

– Dacă nu ai ajuns la Fete ti, ce să-ţi fac ?! o tachină Naşa.

-Auzi, Lili, reluă Coca, pe tine te-a surprins nu te-a surprins băiatul ăsta, dar eu era să mor de inimă săptămâna trecută la Techirghiol !…

– De ce, draga ?! se interesară Naşa şi Lili.

– Păi ştiţi că eu în fiecare an fac băi de nămol şi plante la Techirghiol, ca să-mi ameliorez blestematele astea de dureri de mijloc şi spate care mă ţin înţepenită şi mă vor omorî nu alta… ei, şi într-o vineri mă duc la biserică unde se ţinea slujbă de Sfântul Maslu.

Acum Coca se ridică, îşi potriveşte papucii în picioare  i rămase aşa, gesticulând ca pe scenă pentru a fi cât mai convingătoare.

Biserica era cam goală, aşa că am observat uşor prezenţa unei femei micuţe, slăbuţă  i foarte evlavioasă ce batea mătănii la icoana Sfintei aproape necontenit. În timpul slujbei ne-am apropiat amândoua de părinte şi am îngenunchiat atingându-i patrafirul în aşteptarea ungerii cu Sfântul Mir… Eu abia am putut să mă aşez în genunchi dar credinţa în puterea de tămăduire a Sfântului Maslu îmi dădu puteri. Coca făcu semnul crucii continuând: La un moment dat această femeie a început să se agite rău, se ridica  i cobora ca un automat, apoi din ce în ce mai tare, a început să se dea cu capul de pardoseala de piatră, se lovea cu putere de răsunau în tot locul pocniturile, striga, dar ce strigăte !… nişte răcnete  urmate  de grohăituri… Prima reacţie a fost să mă feresc, târându-mă în genunchi în spatele părintelui care continua, în tot acest timp, să citească rugăciuni şi să îndrepte spre bolnavă crucifixul, apoi m-am pomenit  prin biserică mergând în patru labe, cu o viteză de nedescris, uitând de dureri de spate, uitând şi să mă mai ridic în picioare, căutând numai, disperată, să mă ascund, să nu mai văd, să nu mai aud !… Părintele se ruga, se ruga şi iar se ruga, când, într-un final, femeia a început să se îndrepte şi, încet-încet, chipul său răvăşit a căpătat aspect uman… Eu,însă, ajunsesem atât de speriată, că într-un timp m-am auzit strigând, în mijlocul bisericii şi în plină slujbă: ”Încetează, taci odată !…”

Înfierbântată, Coca tremura uşor  i aproape căzuse în genunchi, retrăind momentul.

Un timp celelalte doua o priviră meditativ mestecând câte un fursec, apoi naşa tuşi scurt  după o ultimă înghiţitură purtată cu greu pe gât :

– Da, am auzit şi eu de astfel de persoane, dar m-a ferit Dumnezeu să văd pe vreuna, am înţeles că este un spectacol groaznic !…

– Spectacol spui ?! tresării Coca, deci tu nu crezi că femeia aia putea fi posedată de  diavol ?!…

– Dragă, în primul şi în primul rând, că eu sunt fată de preot, răspunse Naşa cu vocea autoritară, eu nu cred în diavol şi apoi ce este cu invazia asta de diavoli ?! Cum îşi  găsesc ei sălaş numai în femei, că de exorcizări la bărbaţi nu am auzit ?! Părerea mea este că în femeile astea diavolii sunt legaţi de nebunia lor, de epilepsie şi câte alte slăbiciuni şi dezechilibre. Extremele şi abuzurile duc la astfel de manifestări şi eu mai cred  că tot pe linia asta se înscriu şi femeile ce se întind pe jos în biserică cerând preoţilor să calce peste ele…  dar intrăm  în altceva  despre care nu vreau să vorbesc acum.

– Ai dreptate, continuă Lili meditativă, de parcă, intrată în altă lume, nu ar fi auzit ultimele cuvinte ale Naşei, de ce numai femeile sunt posedate, de ce nu  i bărba ii ?!… Poate pentru că femeile sunt mai slabe ?!…

– Sau poate că bărba ii sunt însuşi diavolul ! presupuse şi Coca, continuând: în fond femeile ajung în pragul nebuniei ăsteia din cauza bărbaţilor ! Mai bine lor le-ar citi popa rugăciunile !…

– Daa !… Că şi găseşti picior de bărbat în biserică ! Şi dacă vin, vin tot ăia de-s buni în fa a Domnului ! trase Naşa o linie, adăugând apoi, pentru a schimba discu ia :

– Să vă spun o nostimadă. După simularea, din aprilie, a bacalaureatului, făceam un comentariu cu vecinii din bloc mai în vârstă, iar eu, în calitatea mea de profesoară de Limba Română, mă arătam desigur indignată faţă de nivelul slab de cunoştinţe al copiilor din ziua de azi : ”Dar e posibil, domnule, elevă în clasa a douăsprezecea să dea un astfel de răspuns ?!  Auzi ! ”Eminescu era aşa de trist pentru că el şi-a dat seama că nu a realizat nimic în viaţă  i el îşi aştepta iubita ca să cutremure o barcă…” Unul dintre vecini, care fusese şofer, îmi zise: „Doamna profesoară, pe vremea noastră se făcea carte, nu a a ! Că dacă nu ştiai tabla înmulţirii pe sărite, te bătea şi la şcoală, te bătea şi acasă, de-ţi  suna apa în cap, nu alta ! Uite, eu şi acum, cât mă vezi de bătrân, că am 73 de ani,  dacă mă scoli şi noaptea din somn îţi spun tabla înmulţirii pe de rost, o visez pur  i simplu: opt ori opt şapteşnouă, nouă ori nouă şaişopt, opt ori şapte cinzecişidoi şi toată, toată !… Iar de poezii nu mai zic… că şi acum îl ştiu pe ”El Zorab ”

La paşa vine un arab

F…ut în cur şi ras în cap…

Totuşi, în toată varza care mai era în mintea lui, şi-a dat seama că ceva nu suna bine  i speriat a dus mâna la gură. A reluat, debusolat, încercând să repare… n-a putut… A mai încercat să-şi aducă aminte cum este bine… tot n-a reuşit…

Coca şi Lili râdeau în cor ca după o descătu are. Naşa finaliză:

– Dragă, scade calitatea oamenilor ! La un pol copii tot mai prost pregăti i pentru viaţă  şi la alt pol, hoţii, mizerabilii tot mai abili, gata să atace în orice moment !…

Naşa parcă se aprisese şi, lăsându-şi la o parte farfurioara cu felia de tort, reluă:

– Nu vă mai spun că zilele trecute, un fost coleg de-al meu, profesor, în vârstă de 80 de ani, îmi povestea, de-a dreptul  plângând, cum şi-a dat ultimii bani din casă pe mâna hoţului crezând că este ofiţer de poliţie, victimă a unui scenariu ce ar fi păcălit pe oricine  !… Dar, în sfârşit, ce să mai vorbim, că s-a făcut deja târziu !…

– Lasă, că nu-i târziu, interveni Coca, şi mănâncă-ţi felia de tort !

– Dar voi, reluă Naşa, chiar nu aţi mâncat nimic ! M-aţi lăsat numai pe mine ?!

Lili zâmbi :

– Da, tu îţi poţi permite , cu corpul tău de balerină…

– Hai, Lili, nu începe iar că mi-ai împuiat capul cu kilogramele astea ! Ia mai bine un sendviş cu somon fumee şi îl dai jos mâine pe stadion !

–  Mă laşi ?! se fandosi Lili, înfulecând pe ultima sută de metrii.

Na a trecu iar la cârmă:

– Măi, dar s-a făcut deja ora 4 ! Lili, tu trebuie să ajungi la  Urziceni ! Eu zic mai bine să ne spunem la bună vedere ! Am mai bifat o întâlnire şi asta este foarte important pentru fiecare dintre noi !

– De ce ? se mai opinti o dată Lili.

– Pentru că avem nevoie de comunicare, pentru că lumea toată este o comunicare, pentru că noi trei suntem o picătură  într-un mare ocean de comunicare !

– Când ne mai vedem ? se interesă la obiect lucida Coca.

– Fix atunci când dorul ne va chema ! sună, ca un clopoţel, vocea Naşei, părăsind apartamentul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *