POVESTE (fără seamăn de) FRUMOASĂ din URZICENI, via …IERUSALIM (VI) – TITI DAMIAN

Trebuie să te consideri un privilegiat al sorții dacă ai reușit să ajungi la Marea Moartă, aflată la 420 de metri sub nivelul mării. Deși în ea se varsă râul Iordan, apele ei scad cu 1 m în fiecare an datorită evaporației excesive, fiind în miezul deșertului. Apa este atât de sărată, încât ar fi imposibil să te îneci. Deja când ți-a ajuns apa la brâu, te răstoarnă instantaneu. O singură înghițitură îți e de-ajuns ca să stai de vorbă cu Dumnezeu sau cu Dracul. Totuși, evreii i-au găsit întrebuințare: sare foarte fină, potasiu și alte substanțe minerale folositoare în industrie. O admiri și meditezi în tăcere. Îți întorci privirile spre apus și descoperi că te afli în zona peșterilor din Qumran, locul unde au fost descoperite celebrele manuscrise de la Marea Moartă de acum 2000 de ani, de fapt niște evanghelii pe care esenienii le-au ascuns și s-au păstrat aproape intacte, datorită uscăciunii deșertului. Acum aceste manuscrise au devenit valori ale umanității și sunt bine păstrate și foarte bine păzite la Ierusalim.

Ești un privilegiat și din alt punct de vedere spiritual, de data aceasta, căci realizezi că pășești pe urmele pașilor de acum 2000 de ani ai lui Ioan Botezătorul care aici l-a botezat pe Hristos în apele râului Iordan. Acum râul are vreo 10 m lățime, dincolo zărindu-se caschetele grănicerilor iordanieni, căci granița trece prin mijlocul râului. De-abia mai târziu, după ce mi s-au sedimentat în minte momente ale pelerinajului, am realizat de ce se deplasau cohortele interminabile de mulțime, descrise de mine în serialul anterior: nu neapărat pentru sărbătoarea Bobotezei, sau a apei din Iordan, ci pentru faptul că ea, mulțimea, călca fericită pe urmele lui Iisus.

Și-am mai aflat că tot aici, la schitul românesc din apropiere, acum distrus într-unul din multele războaie, s-a nevoit, prin anii 40, într-o peșteră, românul Ion Iacob, supranumit mai târziu Hozevitul, având o biografie fabuloasă, adică de autentic sfânt, cum a și devenit. Pe numele de mirean Ilie Iacob, s-a născut pe 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș, Botoșani. Rămâne orfan de mamă la nici 6 luni, iar la vârsta de doi ani îi moare și tatăl în război. Este crescut de o bunică, Maria Iacob, până la 10 ani, iar când aceasta se săvârșește, îl ia un unchi, Alecu. Urmează totuși școala primară, apoi gimnaziul și liceul la Dorohoi. Urma să ajungă la Teologie, dar simte chemare puternică spre monahism. Se stabilește la Mănăstirea Neamț, iar în 1936 este tuns în monahism primind numele de Ion. Pleacă în Țara Sfântă, se închină la Sfântul Mormânt, apoi se stabilește la lavra „Sfântul Sava”, unde va viețui 10 ani. Va fi hirotonit diacon la Biserica Sfântului Mormânt, apoi va fi egumen la schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”, aflat aproape de locul unde s-a botezat Iisus. S-a retras apoi în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Chevit (Harat). Începând cu vara lui 1953 se retrage într-o peșteră din apropiere, chilia „Sfânta Ana”, timp de 7 ani, răbdând ispite și suferințe nenumărate. Bolnav, moare la 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani. Interesant este faptul că și-a însemnat pe perete, cu mult timp înainte, data morții. A fost înmormântat în peșteră, iar după 20 de ani trupul i-a fost găsit intact, răspândind mireasmă. Sinodul B.O.R. îl declară sfânt la 21 iunie 1992 și introdus în calendarul ortodox pe data de 5 august.

Tot un privilegiat trebuie să te consideri dacă reușești să ajungi la mănăstirea „Ion Iacob Hozevitul” aflată în plin deșert. Călător în confortabilul autocar condus măiastru de nea Ilie (Elias), admiri în cale zecile de km de livezi de curmali, perfect aliniați și udați din belșug și discret, la rădăcini, cu apă, prin niște furtunașe pe care cu greu le distingi șerpuind pe sol, dovada cea mai clară că evreii știu să facă pomicultură performantă. Așadar, în dreapta se află  Iordanul, al cărui fir în urmăm îndeaproape, iar în stânga deșertul, iar pe luncă livezile de curmali. Expresia românească „scoate bani din piatră seacă” se potrivește în cazul de față. Tot înaintând prin deșert, într-un final „dejugăm” pe un platou unde ne-o luaseră înainte alte autocare. Realizez că șoseaua aceea de zeci de km  fusese construită doar pentru un singur scop: să se poată ajunge confortabil până la acea mănăstire. De pe platoul destul de bine amenajat pornea un drum de piatră, mai îngust. pe cu o pantă accesibilă doar cu piciorul, până ajungeai în albia pârâului, acum secat, apoi vreo jumătate de km până la mănăstirea săpată în stâncă, cu fațada strălucind în soarele deșertului. Mie mi-a sugerat ghida să nu mă obosesc până acolo, mai bine ar fi să admir peisajul acesta straniu dintr-un loc strategic, unde se ajungea pe o cărare, și ea bine întreținută, iar la capătul ei amenajat un spațiu de protecție de soare, ca o umbrelă, cam cum apar stațiile noastre de autobuz. Într-adevăr, sfatul ghidei s-a dovedit bun, întrucât aveam sub priviri splendida panoramă a tuturor împrejurimilor, dar și privilegiul de a negocia cu arabii negustori de pe platou, ceea ce am și făcut împreună cu nepotul meu Nicu Enciu, care nu stătea prea bine cu vederea. Bineînțeles că m-am înfruptat cu un suc de rodie, contra unui dolar, preparat pe loc, că am admirat și am negociat mici obiecte. M-au atras niște mărgele din piatră de deșert și din oase de cămilă, bine șlefuite, desigur pentru nepoțica mea, Sofia. Aici am înțeles ce înseamnă să știi să negociezi, căci negustorul a fost dispus să lase mult din preț când am luat și alte obiecte și când i-am dus și alți cumpărători. Un ins din grup, zicea că este profesor prin Buzău, dar după comportament nu prea arăta, ar fi vrut să cumpere o pereche de mărgele, așa că, de bună credință, l-am împrumutat, urmând să-mi restituie banii  la hotel, dar n-a făcut-o decât aproape de plecare: mi-a dat dolari, pe când eu îl împrumutasem cu euro. Mai mult cei 0,50 de euro nu s-a mai ostenit să mi-i restituie „Lasă, că-ți ajunge”, mi-a zis. La plecarea spre aeroport am descoperit că-mi lipseau din raftul de bagaje din autocar, de deasupra, unde le lăsasem, cafrtea „Țara sfântă”, în limba română, pe care dădusem 10 dolari, și aghiasma cu sticluța de la apa Iordanului, dar și sticluța cu apa de la Izvorul Maicii Domnului. Individul avea în autocar o poziție perfectă, ceva mai în spatele meu, pe diagonală… La controlul de la vamă, s-a brodit în fața mea, și, din grabă, și-a uitat centura. I-am luat-o de pe bandă, iar la întâlnire i-am dat-o. A lăsat capul în jos, nu a avut tăria să-mi mulțumească. Mi-am zis în mintea mea: cârcotaș…

Am lăsat mai la urmă un alt privilegiu: acela de a vedea, ce-i drept, de departe, beduinii în mediul lor natural, foarte buni cunoscători ai deșertului și ai tainelor sale. Desigur că ghida ne-a atras atenția asupra unor așezări de pe dealurile și văile din plin deșert, de fapt niște colibe din carton și din tablă – cam ceea ce vedem la noi, la marginea localităților, iar împrejur locașuri pentru stâne de oi și de capre. Mai cresc și cămile. Migrează din loc în loc în căutare de hrană pentru animale, iar statul încearcă să-i sedentarizeze, negociind cu ei niște teritorii necesare pentru antrenamentul armatei israeliene. Beduinii se conduc după legile lor nescrise, dar stabilite de sute de ani. Ei sunt de fapt, reprezentanții autentici ai arabilor. Sunt grupați pe familii, au un extraordinar simț el onoarei. Le ei o dezonoare se pedepsește și după al cincilea neam care se răzbună. Au cam trei neveste, care nu lucrează, au grijă de copii. Dacă fata pleacă după cineva care nu-i convine familiei, aceasta o omoară, iar dacă nu se împacă în familie cu soțul, atunci, bărbatul dă banii înapoi la socri, dar bijuteriile rămân femeii, să aibă cu ce trăi. Totuși, în ultimul timp, în Israel, s-a schimbat și viața lor, căci au început să se mute în așezări permanente, cea mai mare fiind orașul Rahat, în apropiere de Beer Sheva.

O zi plină în finalul căreia ne aștepta la hotel, după multă oboseală și multă informație, o cină copioasă, căreia i-am adăugat, din buzunarele noastre, și o bere rece. Atât! Vin, alcool, carene de porc…doar în visele noastre.

 

Titi DAMIAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *