POVESTE (fără seamăn de) FRUMOASĂ din URZICENI, via… IERUSALIM (VII) – Titi Damian

După cum ne povestea inimoasa ghidă ieșeano-israeliană Edith Yosef, mereu foarte atentă la solicitările grupului eterogen buzoiano-ialomițeano-vrâncean, și foarte bine informată, am fost un grup privilegiat, întrucât am avut ocazia să asistăm pe viu la sfințirea apei Iordanului chiar de Bobotează (pe stil vechi) de către chiar patriarhul Ierusalimului,  cu care aveam să ne intersectăm și la Mormântul Domnului, (moment despre care am să povestesc ceva mai încolo, mai pe larg), dar mai ales, să fin cazați la unul dintre hotelurile faimoase din orașul-stațiune Tiberias, hotel „Golan”. Numele hotelului este preluat de la înălțimile Golan pe care Israelul le-a cucerit de la sirieni în războiul sângeros, dar foarte scurt, arabo-israelian, din iunie 1970, când armata israeliană a zdrobit într-o săptămână armatele unei coaliții a cinci țări arabe. Cum a reușit? se zice că prin spionaj. Le-a cunoscut toate codurile și le-a ținut aviația la sol, pe care a bombardat-o. Mossadul… Am cam tremurat atunci, căci urma să mă eliberez din armată, tocmai la Oradea. Predaserăm armele și echipamentul, urma să ne urcăm în autobuze, spre gară. A doua zi am ieșit la instrucție. Făceam parte din Tratatul de la Varșovia… Cum rușii erau prieteni cu arabii, nu mă mai gândesc ce ar fi urmat dacă evreii nu-și făceau bine treaba, desigur cu ajutor logistic american.

Sincer, la noua locație, mult lăudată, nu mi s-au părut prea mari diferențele de cazare față de cel din Betleem, doar că sala de mese se afla la subsol, era la fel de spațioasă. Mâncarea, standard, adică, pe săturate și variată. Ce mi-a atras atenția erau grupurile de turiști, foarte mulți asiatici. Am reușit să identific turiști din China, din Coreea de Sud, din Thailanda, din Malaiezia, chiar și din îndepărtata Indonezie. Și mai curios mi s-a părut faptul că aceștia erau creștini, veniseră, ca și noi, în pelerinaj, la locurile sfinte. Nu m-am mai mirat deloc când în diferite etape ale pelerinajului nostru unde am „țesut” Israelul în lung și-n lat, am tot dat și de numeroase grupuri de români. Am întâlnit pelerini din Cluj-Napoca, din Deva, din Neamț, din Argeș, din Craiova, din București. Erau momente emoționante să auzi, când nu te așteptai mai puțin, vorbindu-se românește pe pământ israelian. Și mai emoționante au fost vizitele pe care le-am făcut la așezămintele românești din Tiberias și de la Pantocrator, foarte aproape de Sfântul Mormânt, despre care voi scrie mai detaliat în serialul următor.

Pe traseul dintre Betleem și Tiberias, destul de lung și de obositor, desigur că am poposit la numeroase obiective trecute în program. Un popas extrem de important cu semnificații aparte a fost cel de pe Muntele Fericirii, locul unde Iisus Hristos a rostit Predica de pe Munte. Mai întâi de toate, muntele despre care credem noi citind Evanghelia, nu este, în realitate, un munte. Este doar un deal nu prea înalt pe malul Mării Galileii, care nici ea nu este mare, ci un lac cam de vreo 25 de km lungime și probabil așa era și în timpurile biblice. Mi-l închipui pe Iisus rostindu-și predica, înconjurat de o mare mulțime, căreia i s-au adăugat și pescarii de pe lac, cu Petru și cu fratele său, cu bărcile lor, veniți să-l întâmpine. Ghida ne povestea că la muzeul de arheologie se găsește o barcă descoperită pe fundul lacului de pe timpul lui Iisus, și reconstituită. Nu insist asupra predicii, pentru că oricine o poate descoperi în toate cele patru evanghelii, ci prefer să povestesc despre popasul făcut de grup, foarte flămând, la restaurantul numit chiar al lui Petru, excelent loc ales de negustor, mai ales că acolo se servea doar o singură specie de pește, Peștele lui Petru, care se găsește numai în Marea Galileii. Să nu exagerez, acolo așteptau pofticioși cam pe puțin 100 de pelerini, și încă și mai mulți își așteptau rândul, în ciuda faptului că ospătarii nu mai pridideau. Oricum, era un pește aparte și la gust, și la mărime, căci abia încăpea pe o tavă imensă. Nu era nevoie să te obosești și să scuipi fiecare oscior, căci pur și simplu se dezghioca doar cu furculița, la urmă rămânând coșcova întreagă. Și nici nu era nevoie de prea multă dexteritate. Mi-am aruncat privirile la o masă care tocmai se ridicaseră: tăvi pline de coșcove aliniate, parcă de pe timpul nunții din Cana Galileii. Pelerinii noștri păreau tare mulțumiți, unii chiar își mai lărgeau centurile, dar buzunarele se cam goliseră: 22 de dolari peștele, în banii noștri, cam un milion. Dar se zice că am mâncat din pește de care a mâncat și Iisus? Bănuiesc. Dar nu bag mâna în foc că după felul în care se consuma peștele aici la restaurantul acesta de profil, s-ar fi epuizat de mult tot peștele din lac, așa că tot mai plauzibilă pare ideea că este un pește de crescătorie. Popas binemeritat, căci între ploi, așteptând pe cei din urmă gurmanzi, iscoditor cum sunt, am mai aflat că cele trei sate care se zăreau pe celălalt mal al lacului, erau sate de beduini, dar nu ca aceia despre am povestit, cu aceștia erau deja sedentarizați, integrați civilizației moderne,  mulți foarte bogați, dar păstrându-și cu sfințenie tradițiile. Oricum, natura în această parte de nord a Israelului este alta, mult mai primitoare, mai plină de verdeață, se cunoaște prezența apei folosită din plin la irigații în lunca Iordanului.

Tot în așteptarea colegilor, am mai cercetat-o pe ghidă în legătură cu chibuțurile, în număr exact, după spusele dumneaei de  270. Au apărut cu mult înainte de înființarea statului Israel, de către imigranți evrei ruși, care, ajunși în Țara Sfântă, au dat de pietre, așa că s-au apucat de au curățat pământul piatră cu piatră, pentru a-l cultiva în comun, dar și de a beneficia în comun de tot ceea ce se producea. Deviza lor este că oricine intră într-un chibuț cu o valiză, când pleacă, tot cu o valiză pleacă… Totul aparține comunității care este condusă de un comitet de conducere pe bază de voluntariat. Chibuțurile au ajuns la performanțe agricole și economice formidabile. Comunitățile lor se conduc după o simplă morală: altruismul.

Un moment important al peregrinărilor noastre l-a constituit și urcușul pe muntele Tabor, acolo, unde acum 2000 de ani s-au întâlnit Ilie, Iisus și Moise, unde desigur este un locaș sfânt închinat sărbătorii religioase Schimbarea la Față. Nu știu dacă cititorii au luat seama, dar la această dată, pe 6 august, ceva se schimbă în atmosfera și în natura României. La mine la Muscel, în Munții Buzăului, chiar se vede cum totul se schimbă, parcă vara se pregătește să alunece spre toamnă. De acest fenomen mi-a atras atenția mama, Dumnezeu s-o odihnească! Apropos de locașuri. În drumurile noastre am întâlnit om puzderie de locașuri creștine, fie că erau ortodoxe, catolice, protestante, armene, grecești, un amestec de culte aflate în bună înțelegere și unde nicăieri nu se plătește vreo intrare. Cât despre discreție: totală. Și multă liniște. Liniște întreruptă de glasul ghidei sau de al preotului nostru, mereu la datorie, completând-o cu cele sfinte din scripturi. Toate locașurile sfinte erau dotate cu toalete excelent îngrijite, pur și simplu farmacii. Revenind, urcușul pe muntele Tabor s-a făcut cu destulă dificultate. Era chiar un munte, acoperit cu o specie de pini deosebiți. Ghida îmi spune că toți au fost plantați de mâna omului, cum au fost plantați și eucalipții din mlaștinile din apropierea Iordanului, aduși tocmai din Australia, pentru a le seca. Numai că acum, după ce și-au făcut treaba, consumă prea multă apă, lucru deloc convenabil. Autocarul lui nea Ilie (Elias), deși era un Mercedes, făcea cu greu față serpentinelor și urcușului, lucru prevăzut de firma respectivă, căci ne pomenim că poposim, pe la jumătatea căii, tot pe o ploaie cumplită, pe un platou, unde ne așteptau câteva microbuze pregătite să preia turiștii, căci serpentinele și curbele deveneau tot mai strânse, până am ajuns la așezământ, unde preotul nostru, Ion Șolea și-a făcut din nou datoria, și din plin. Bineînțeles că ploaia s-a întețit și mai abitir. Știindu-ne seceta de acasă, câțiva dintre noi am început să ne rugăm să ducă Dumnezeu ploile din Israel și spre România. Dar nu prea ne-a ascultat, după cum se vede și azi. Dar ne-a ferit de altceva ce putea să fie extrem de grav: coronavirusul venea în urma noastră. 22 ianuarie era ziua sorocită să ne întoarcem în țară. Chinezii se războiau cu acest inamic nevăzut, noi nici habar nu aveam. Avem acum din belșug!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *