Lili BALCAN                                       Momente  din viaţa oamenilor simpli de provincie de ieri şi de azi – fragment

PERDEAUA

 

Aeroportul Otopeni mi se deschidea, în acea dimineaţă de mai, destul de obosit, ca să nu zic, chiar murdar. Altele îmi erau aşteptările, căci era ziua în care, hotărâtă să trec peste mări şi peste ţări, aveam să-mi revăd fiul, pierdut într-o lume străină… tocmai în Canada !

Priveam oamenii, feţe parcă blazate, locurile, locuri reci, şi mă gândeam la regăsire, la acea ”imposibilă regăsire” cum zice poetul ! Căci una este ce te aştepţi”să vezi” şi alta este ”ce vezi” ! Am nevoie de o perdea filtru ! Dar cât de des ? Ce altă mamă ar suporta să nu-şi vadă fiul de şapte ani, ştiindu-l bolnav şi singur printre  străini !… Suferinţa şi sentimentul de vinovăţie mă copleşeau, mă sufocau şi mă transformaseră  într-un robot. Bun la ceva ?! Poate în gospodăria omului !

Otopeni, poartă spre alte lumi, îmi dădea zborul şi-mi alina dorul, dar de ce părea totul atât de mohorât şi déjà –vu ?!…

Ne-am îmbarcat. Escală la Amsterdam.Trei mici turculeţi îmi dau târcoale.Mă amuză şi încerc să-i ademenesc.”Stai liniştită, zise Sandu, să nu se interpreteze altfel, cu ăştia nu poți să şti niciodată !”

De la Amsterdam, zborul ne va duce direct la…Andrei ! Andrei, fiul meu frumos şi zâmbitor ca un înger, ce alesese acum să-şi întristeze figura în aceea de rocker-satanist, preferând negrul în locul oricărei alte culori ! Disperată, mă gândesc că-i plac totuși culorile toamnei, deci mai există o speranţă… E încă tânăr, deci mai există o sperantă. Mai sper şi în revederea noastră…

A început numărătoarea inversă, de mult nu mai număr lunile, zilele, am ajuns la ore… În doar nouă ore, cât vom traversa Atlanticul, îl voi revedea !… Nu îl voi certa, nu îi voi zice nimic, doar îl voi strânge în brațe, căci în cei şapte ani mi-am scuturat toate exigenţele şi amînţeles ce înseamnă a iubi necondiţionat.

Stewardese plăcute  foşnesc printre noi oferind fel de fel. Le privesc ca într-un vis. Frumos vis !Zburam deja peste Canada, în două ore vom ateriza. Numai două ore !…

”- Nu e bine să pui la geam o perdea rară, zise Sandu.

        -Tu vrei o perdea deasă ?!întrebai.

        – Da, te izolează mai bine, nici nu poţi fii privit şi nici nu priveşti.

        – Dar ce trebuie să ascundem, insistam.

        – Suferinţelenoastre !secrispă Sandu, privind fix…

        – Ba, eu vreau o perdea rară, pentru că văzând pot crede şi înţelege.

        – Şi dacă înţelegi, ce ! Nu poţi schimba nimic şi nici mai uşor nu-ţi va fi ! Zbucium, Lili. Trebuie să înţelegiviaţa este un permanent balans între tristeţi şi bucurii, în care dacă nu-ţi găseşti un punct de sprijin îţi pierzi echilibrul !

      – Echilibrul şi  punctual meu de sprijin mi-l dau deschiderea, ferestrele largi, lumina, culorile… perdeaua rară !

– Echilibrul este în tine şi nu te ajută decât o perdea deasă, replică sufocat Sandu. ”

Simți  un ghiont în partea dreaptă.

– Hei, Lili, ce faci, ai adormit  tocmai acum ?! Ne pregătim de aterizare !

Ruşinată, murmurai încă sub influenţa visului: ”Andrei, iartă-mă ! Voi rupe perdeaua !”

Zgomotul paşilor nerăbdători se pierdeau înăbuşiţi în imensele mochete strălucitor de curate ale aeroportului din Edmonton. Ajunsesem !

Entuziast, Sandu apoape îmi strigă la ureche:

– Doamne, Lili, ce imensitate de aeroport, ce frumuseţe !… Vezi, Lili, vezi ?!…

– Dar Andrei, unde este Andrei ?!strigam la rându-mi.

Râdeam și ne apăsam amândoi inima, ale căror bătăi devenisără ameninţătoare.Simţeam că suntem  în altă lume !…

Mai puternic decât bătăile inimii, glasul răsună: – Uite-l pe Andrei ! Drept inainte, la capatul sălii de bagaje !…

L-am văzut,… era acolo, înalt, robust, cu ochi albaştrii şi fruntea lată, coborât parcă din cer printre muritori.

…Aripi de vis m-au purtat spre el şi am plutit aşa pe tot parcursul celor două săptămâni cât a durat şederea noastră!

Într-o rezervaţie de zimbri, Andrei încerca, zadarnic, să întărâte unul pentru o fotografie cât mai reuşită. Am ţipat la el speriată:

– Andrei, mamă, lasă-l, vrei să ne mănânce ?!

– Stai liniştită, mamă, nu mănâncă decât iarbă.

– Şi noi ce suntem ? am întrebat râzând.

– Nu ştiu, mă mai gândesc, mi-a răspuns asemenea.

La un muzeu-sat ucrainian şi bucovinean, ce conserva în timp oameni, obiceiuri şi îndeletniciri, păstrând vie amintirea primilor ucrainieni și bucovineni ce colonizaseră acele locuri la sfârșit de secol XIX,  l-am rugat să îmbrace un cojoc moldovenesc și, alăturându-l unei tinere şi frumoase moldovence, cu rol de ghid, le-am făcut o fotografie. Privindu-I, mi-am dat seama că nici ”ambientul” de acasă, nici îmbrăcămintea de acasă și nici chiar fata de acasă, nu i se potrivesc, că este altceva și făcut pentru altceva…

Pe o corabie de piraţi în mărime naturală,ce  împodobea ca loc de distracţie cel mai mare mall din Edmonton,  Andrei mă sugruma cu o funie în timp ce Sandu mă apăra cu o sabie. Semnificativ, am scos limba lăsând-o să atârne cât de mult am putut. Speriat,  Andrei mă întrebă dacă nu mă strânge cumva prea tare.

– Nu, mamă, dimpotrivă, mă simt atât de bine şi de liberă încât îmi vine să mă scălâmb, pur și simplu să mă scălâmb !

Râdeam toţi trei, chiar şi Sandu şi chiar prea tare, căci lumea începuse să se uite la noi . Eu continuam să mă scălâmb !…

La Fort – Edmonton, asezare fortificată construită de primii irlandezi și scoţieni sosiţi în urmă cu 160 de ani pe pământ canadian, Andrei mă apostrofă parcă victorios:

– Vezi mamă, ei cum au plecat ?!

– Care, ”ei” ?, zisei, trăgând de timp.

– Ei, şi ucrainienii şi bucovinenii şi irlandezii și scoţienii, au plecat din ţările lor şi au venit aici !

M-am întors spre el cu toată fiinţa, stând dreaptă în privirea sa ce parcă ardea:

– Andrei, ei şi-au construit aici o Bucovină, o Irlandă, o Scoţie, dar tu măcar ți-ai                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               construit un colț de Românie ?!

Într-un gest binecunoscut şi-a dus degetele mâinii drepte la tâmplă, zâmbind:

– Vom mai vorbii despre asta, dar înainte, chiar mâine, te voi duce la statuia lui Eminescu .

– Eminescu ?!… Aici ?!

– Eminescu îi însoţeşte pe români peste tot în lume ! zise Andrei ironic, parodiind cu intenţie inclinațiile mele naţionaliste.

– Sună a clișeu, zâmbi.

– Viața este o înşiruire de clişee şi lecţii de viaţă ! ridică el din umeri, nedumerit de neputința mea de a înţelege firescul.

Sandu intervenii împăciuitor:

– Da, şi să nu uităm de ”sfaturi, poveţe și cuvinte celebre”,  pe care eu le ”ador” !

– Dar ce aveţi, dragă, cu România, ce aveţi cu românii, cât sunt de deștepţi ?! Eu, la tinereţe nu mă culcam până nu citeam câteva ”Snoave populare” din  “Biblioteca pentru toţi” !

– Care România, mamă ?!  A rămas doar numele de ea ! În rest, nimic !

– Mai e ceva !insistai.

A doua zi ne-am dus la statuia lui Eminescu. Singură m-am fotografiat cu El.

…Un râu mare și frumos străbate Edmontonul de la est la vest. Malurile lui, pline de vegetație şi locuri de agrement, creează un parc minunat în care respiri un aer ca de munte. Lângă podul de pe care Andrei admiră priveliştea aproape zilnic, crește un brad uriaș. De aici am luat 34 de conuri și rămurele pe care le-am adus acasă.

Andrei împlinea 34 de ani !

Ziua lui am organizat-o în curticica din spatele casei. Invitaţi: doi chilieni, soţ şi soţie  ,ingineri energeticieni, simpatici, atenţi şi politicoși, un pakistanez, doctorant în stiinţe politice, un doctorant polonez, blond, scund și bine legat ce m-a dus cu gândul la ”Potopul” lui Sienkiewicz, un francez din Lyon, student la Fizică,  frumuşel şi rasat şi, bineînţeles, un nelipsit chinez, ce se minuna şi mulţumea pentru tot şi toate, şi, nu în ultimul rând, canadianul Bill, bun organizator, săritor, având parcă în grijă să insufleţească atmosfera cu glume numai bune. Ni s-a alăturat şi familia Douglas, compusă din cinci membri, prietenă a tuturor şi cu care am legat şi noi o bună şi pe vecie prietenie, căci firele care ne leagă au trecut şi trec prin Andrei.

Sandu şi Andrei au făcut cumpărăturile, eu clătite şi şniţele, Bill a pregătit la grătarul din curte fripturi şi cârnaţi. Pe masa plină de sucuri, fructe, aperitive, au început să apară prăjituri, tort şi vinuri aduse de prieteni. Andrei nu mai prididea traducând continuu conversațiile noastre ce luaseră un deosebit avânt. Eu, bineînţeles, vorbeam despre România, idilizând oameni şi locuri. Katherine Douglas, potenţiala soacră a lui Andrei, ne privea cu nişte ochi mari, frumoşi, primind încântată cadourile aduse de noi din țară, minunându-se și adresându-ne un permanent : ”- Beautiful ! Beautiful !

Venind, parcă, în întâmpinarea mea, Andrei  s-a ridicat în picioare, rugându-şi oaspeţii să-i cânte ”La mulți ani !” în limba română. Au repetat după el cuvânt cu cuvânt… Mi-a privit apoi lacrimile de pe obraz și, îndreptând  degetul arătător spre mine, zise : – Şi acum colţul de Românie !

Dispăru în casă de unde revenii curând ţinând la subraţ o cutie de lemn cu capac. Ne-o arătă explicând că acolo este pământ românesc, sunt frunze și flori româneşti şi toată cutia poartă în ea miros şi aer românesc .

I-am privit atunci, mândră, pe toţi. Îşi coborâseră privirele în pământ şi cei din Chile şi cel din Franța şi cel din Polonia şi cel din China și cel din Pakistan şi chiar zâmbitorul Bill.

…Tot atunci am înţeles că între noi şi Andrei există un pod peste care să privim zilnic şi lângă care crește un brad înalt cu ramuri şi conuri de Iubire.

– Vreau o Perdea rară, Sandu, să văd Podul, să văd Bradul !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *